Am trăit fantezia cu atâta voluptate, încât mă întreb acum, în timp ce mă trezesc, dacă nu e nebunie să priveşti realitatea în faţă.

Acum înţeleg ce înseamnă suferinţa care nu se poate manifesta în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai.Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eşti. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii cu tine. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafaţă adevărul crud că nu vor mai fi niciodată.

Trăieşti marile bucurii într-o stare de beţie inconştientă, într-un vârtej de voluptate şi abandon, te pierzi în tine şi-n viaţă, iar apoi...

Am vrut să te smulg din sufletşi să te arunc în vidul ăsta care ne desparte.În zadar,în zadar...Da, iubitul meu,Stă neantul între noi.

Strălucirea mi-e bolnavăşi Universul a încremenit.Te-am scris aici...Să rămână întipăritPe veciNumele tău.

Eşti atât de prezent, eşti atât de plecat!

Hai, vino şi spune-mi că sunt doar o copilă ce nu ştie nimic despre viaţă. Doar o copilă a toamnei... cu iarna în suflet şi visele unei nopţi de vară.

Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul – albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereții ăştia înnegriţi de fum.Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.

Mi-a reamintit câte posibilităţi zac în mine, a dărâmat ziduri şi a ars iluzii.