Acum înţeleg ce înseamnă suferinţa care nu se poate manifesta în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai.Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eşti. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii cu tine. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafaţă adevărul crud că nu vor mai fi niciodată.

Trăieşti marile bucurii într-o stare de beţie inconştientă, într-un vârtej de voluptate şi abandon, te pierzi în tine şi-n viaţă, iar apoi...

Am vrut să te smulg din sufletşi să te arunc în vidul ăsta care ne desparte.În zadar,în zadar...Da, iubitul meu,Stă neantul între noi.

Strălucirea mi-e bolnavăşi Universul a încremenit.Te-am scris aici...Să rămână întipăritPe veciNumele tău.

Eşti atât de prezent, eşti atât de plecat!

Mereu plâng când vorbesc cu tine. De ce? De ce?– Pentru că sunt rănit.– Fir-ar! Te iert, suflete, că ai tânjit după iubiri neîmplinite.– Tu le-ai căutat! Eu doar am iubit. E singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Nu e vina mea că tu ai născocit poveşti imposibile. Tu eşti bolnavă. Eu sunt doar lumină. Şi te iert.

Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul – albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereții ăştia înnegriţi de fum.Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.

Mi-a reamintit câte posibilităţi zac în mine, a dărâmat ziduri şi a ars iluzii.

Acolo unde eşti, lumina nu poate pătrunde. O poţi doar vedea. O poţi doar visa.A fi pregătită să pierzi presupune cea mai mare libertate pe care o poţi avea. - Strălucind mai mult decât niciodată