Am trăit fantezia cu atâta voluptate, încât mă întreb acum, în timp ce mă trezesc, dacă nu e nebunie să priveşti realitatea în faţă.

Am vrut să te smulg din sufletşi să te arunc în vidul ăsta care ne desparte.În zadar,în zadar...Da, iubitul meu,Stă neantul între noi.

Strălucirea mi-e bolnavăşi Universul a încremenit.Te-am scris aici...Să rămână întipăritPe veciNumele tău.

Eşti atât de prezent, eşti atât de plecat!

Hai, vino şi spune-mi că sunt doar o copilă ce nu ştie nimic despre viaţă. Doar o copilă a toamnei... cu iarna în suflet şi visele unei nopţi de vară.

Mereu plâng când vorbesc cu tine. De ce? De ce?– Pentru că sunt rănit.– Fir-ar! Te iert, suflete, că ai tânjit după iubiri neîmplinite.– Tu le-ai căutat! Eu doar am iubit. E singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Nu e vina mea că tu ai născocit poveşti imposibile. Tu eşti bolnavă. Eu sunt doar lumină. Şi te iert.

Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul – albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereții ăştia înnegriţi de fum.Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.

Mi-a reamintit câte posibilităţi zac în mine, a dărâmat ziduri şi a ars iluzii.