Acum înţeleg ce înseamnă suferinţa care nu se poate manifesta în voie. Te roade, pe ascuns, încet, fără să te avertizeze. Te lasă cu armele jos, te ia pe nepregătite, să te predai.Nu plâng când îmi amintesc că nu mai eşti. Lucrul acesta nu poate fi integrat în mine. Plâng când îmi amintesc de clipele atât de vii cu tine. Alea dor cel mai tare pentru că aduc la suprafaţă adevărul crud că nu vor mai fi niciodată.

Trăieşti marile bucurii într-o stare de beţie inconştientă, într-un vârtej de voluptate şi abandon, te pierzi în tine şi-n viaţă, iar apoi...

Am vrut să te smulg din sufletşi să te arunc în vidul ăsta care ne desparte.În zadar,în zadar...Da, iubitul meu,Stă neantul între noi.

Strălucirea mi-e bolnavăşi Universul a încremenit.Te-am scris aici...Să rămână întipăritPe veciNumele tău.

A trăi în trecut înseamnă a fi prizonierul unei lumi care nu mai există.

Aruncă-te în necunoscut, ieşi din zona ta de confort şi sparge zidurile alea inutile. Eu iubesc curajul şi te aştept aici, cu braţele deschise, pregătită să te prind printre visurile tale.

Necunoscutul şi misterulnu m-au rănit niciodată.Doar acele clipe fugitive,din întreaga mea viaţă,au rămas neatinse în sufletul meu.

Ne îndrăgostim de visele noastre proiectate asupra unei persoane. De poveştile noastre. De noi, ce nu putem fi. De noi şi cele mai ascunse părţi ale noastre.Atribuim oamenilor şi situaţiilor propriile semnificaţii, în mod conştient. Căutăm fericirea în exterior, când interiorul nostru e plin de răni, de traume, de emoţii negative şi nu înţelegem de ce fericirea durează atât de puţin.