Ziua aceea trebuia să fie pentru ea un nou început. O să închidă acel capitol dureros al vieţii ei şi o să meargă înainte. Viaţa e prea frumoasă ca să trec prin ea pur şi simplu. Viaţa naşte miracole, copilul lui Simy e miracolul zilei de azi. Într-o zi, voi avea şi eu miracolul meu.

Acasă e iubirea. Ce frumos suna, superbul oraş era iubirea ei, fetele erau iubirea ei, iubirea era peste tot, nu trebuia decât să închidă ochii şi să se lase învăluită de ea.

Un prim fulg de zăpadă se topi pe obrazul Anei. Şi apoi altul şi altul. Acum ştiau ce aşteptaseră.

Se opri din scris şi privi în depărtare. Era marea albastră, cu miile ei de secrete. Marea pe care o îmbrăţişa mereu cu aceeaşi infinită dragoste. Ar fi putut trăi o viaţă întreagă lângă ea, şi parcă tot n-ar fi fost destul. Din păcate, marea nu-i putea răspunde la întrebări, deşi ar fi vrut atât de mult...

Când închidea ochii, totul lua forma unui vis frumos, a unei dorinţe ce avea să se împlinească.

Când le-aţi mulţumit ultima oară prietenilor voştri că există? Când le-aţi spus că-i iubiţi?

Citise deja mai mult de jumătate din ea şi povestea o prinsese total.

Să fie asta definiţia deprimării? A nu şti ce vrem de la viaţă?

Erau momente, ca acesta, când şi-ar fi dorit să iubească, să fie iubită, când avea nevoie de cineva care s-o ţină în braţe sau alături de care să se trezească dimineaţa.