Cinci prietene stând în jurul unei mese. Cinci prietene care au pornit pe un drum cândva demult, cu cincisprezece sau poate șaisprezece ani în urmă, și care s-au transformat în femei.Timpul le-a schimbat, însă ceva a rămas, ceva le-a ținut împreună și le-a adus zâmbetul când n-a mai fost soare să le zâmbească, le-a îmbrățișat când nu era nimeni să le îmbrățișeze. Și-au păstrat mereu dorința de a merge mai departe, dorința de a zâmbi, dorința de a fi împreună, de a iubi.

Era un peisaj de vis. O imagine ruptă, parcă, din poveste.

Poate că asta e iubirea, de fapt, liniştea pe care ţi-o dă cel de lângă tine, siguranţa şi umărul oferit la nevoie. Dorinţa ta de a-l face fericit, de a-i vedea surâsul în fiecare moment.

Un prim fulg de zăpadă se topi pe obrazul Anei. Şi apoi altul şi altul. Acum ştiau ce aşteptaseră.

Până la urmă, numai iubirea ne împlineşte.

Se opri din scris şi privi în depărtare. Era marea albastră, cu miile ei de secrete. Marea pe care o îmbrăţişa mereu cu aceeaşi infinită dragoste. Ar fi putut trăi o viaţă întreagă lângă ea, şi parcă tot n-ar fi fost destul. Din păcate, marea nu-i putea răspunde la întrebări, deşi ar fi vrut atât de mult...

Oricât de puţin timp petrecuseră prima oară împreună, Brian reţinuse una dintre slăbiciunile ei: marea.

Citise deja mai mult de jumătate din ea şi povestea o prinsese total.

Să fie asta definiţia deprimării? A nu şti ce vrem de la viaţă?