cu inima trează, nu poţisepara tăciunele nopţiide iubirea salvatoare a stelelor.

mă logodesc cu prezentulși vom fi împreunăla bine și la răupână secunda următoarene va despărțiși mă voi îndrăgosti altfelde viața asta care miroase a mâlcu cireși în floare

izgonirea din raidoare cel mai tare atunci când raiul era iad:mai jos nu am unde să caddecât în mineși în vocile îngusteși în poezia superbă din care am aflatcă stelele pe care le-am urmatatâta amar de noapteerau din timpuri imemorialemoarte.

atunci am îngenuncheat în fața celei ce fusesemși am plâns diamante negre, cerându-i iertarecă înainte de a o îngropa în trecut,nu am vrut să îi caut în măruntaiesămânța de stea.

în vindecare nu se plonjeazăde la trambulina cuvintelordirect în uterul de emoţie al vidului -se încearcă marea cu degetul,se fac teste alergologiceşi vaccin împotriva amorţelii.se păşeşte pe vârfuriledegetelor de la mâiniîn ritmul anotimpurilor interioare,se tună şi se toarnă cu găleata uneoripână când se îmbată omul de verde şi de viaţă.

iar poezia, această fâșie de viațărămasă singură într-un cadavru,se naște dintr-o bârfă. dintr-o pervertire a clipei prezente, prea-înaripate,târând-o prin nisipul mișcător al gândurilor.

pe drumul tău către Tine,Poetul este numai unpas.