They're trying to make us believe we live in the age of "the community," when the individual must perish so that society may live, and we don't want to see that it is society that is dying so the tyrants can live.

Everyone was saying that Europe, civilisation, the entire world was collapsing, that the century was destined to end in catastrophe, that everything would perish, drowned in blood. But she still hoped for a husband, a home, children, and she instinctively felt that the destruction of everything was a mirage, a lie, while she, she lived the truth.

-Cred... că individul n-ar trebui sacrificat în felul ăsta. Mă refer la noi toți. Ni s-a luat prea mult! Iubirea, familia... E prea mult!-Asta e, doamnă, problema principală a timpului nostru, fie că vorbim de individ sau de comunitate, pentru că, nu-i așa, războiul este opera comună prin excelență. Noi, germanii, credem în spiritul comunitar în sensul în care se spune că albinele au simțul stupului. Lui îi datorăm totul: sevă, strălucire, parfumuri, iubiri...

... dacă ar primi mâine ordin, m-ar aresta, m-ar ucide cu mâna lor și fără remușcări?... Războiul... Da, știm bine ce e războiul. Dar ocupația e într-un fel mai cumplită, pentru că te obișnuiești cu oamenii; îți zici că la urma urmelor, sunt și ei ca toți ceilalți, dar nu-i deloc adevărat. Suntem două specii diferite, care nu se pot împăca vreodată, inamice pe viață.

Simțea milă de tovarășii lui de suferință, dar o milă lucidă și rece. La urma urmelor, aceste mari migrații umane păreau dictate de legi ale naturii, își zicea el. Deplasări periodice de mase considerabile erau probabil necesare popoarelor, cum e transhumanța pentru oi. În mod straniu, ideea îl întărea.

Mulțimea aceea vrednică de milă nu mai avea nimic uman, ci semăna cu o turmă care aleargă în devălmășie; erau prinși în matca unei uniformități ciudate. Hainele șifonate, fețele trase, vocile răgușite îi făceau să semene toți între ei. Toți făceau aceleași gesturi, rosteau aceleași cuvinte.

Și rezonanța umană a acestor vorbe, gestul, tot ce dovedea fără putință de tăgadă că nu era un monstru însetat de sânge, ci un soldat ca ceilalți sparseră deodată gheața între sat și german, între țăran și invadator.

Tutti e due pensavano ai giovani – i loro fratelli, i loro amici – le cui ossa erano in decomposizione sotto terra, nelle innumerevoli fosse comuni. Loro, i sopravvissuti, adesso lo sapevano, di essere mortali. È una lezione che di solito si impara da adulti, ma quelli che hanno dovuto apprenderla a vent’anni non la scordano più. Ah, com’era importante affrettarsi a respirare, baciare, bere, fare l’amore!