Venim de departe, fiecare dintre noi, pe drumuri atât de diverse încât le credem unice. Venim de departe, pentru a ajunge la prezent, pentru a îndrăzni să ne ocupăm locul, să ocupăm un spațiu de viață care nu se dezvăluie sub pașii noștri, pentru a putea lăsa poate, poate, o urmă infimă a trecerii noastre pe acest Pământ.

Este curios, pe măsură ce timpul meu de viață pe viitor se îngustează, timpul meu prezent se accelerează și crește, și uneori, mă lasă în urma lui. Zilele mele de azi ar trebui să aibă șaptezeci și două de ore, însă sunt conștient că acest lucru nu m-ar ajuta să le trăiesc mai bine. Ceea ce știu este că mă gândesc din ce în ce mai puțin la viitor. Acesta a devenit mai puțin prezent și lasă mai mult spațiu zilei de azi.

Înainte de a combate moartea, trebuie să înveți să trăiești.

Consumăm virtualul, imagini în conservă, ne lăsăm contaminați de impactul unei vieți și unei societăți de consum care devine din ce în ce mai artificială. Îndoparea și adjuvantele au devenit necesare pentru a putea, pur și simplu, să te speli în fiecare dimineață, să poți sta în picioare, să mergi să muncești, să gestionezi la minimum o viață intimă sau familială, o viață personală mai exactă, alergând după timp, pentru a simți că sentimentul de a exista se face prezent în viețile noastre.

De fapt, am descoperit și am știut foarte devreme că trebuie să te bați tot timpul. Pe toate fronturile vieții, pe toate mizele existenței, căci nimic nu este câștigat dinainte, nimic nu este dat, nimic nu e ușor. Așa e viața, săracii nu au niciodată dreptate, se spunea în familie. Nu trebuie să te lași păcălit, adăugau vecinii. Trebuie să arăți că ești bărbat, supralicitau prietenii mei.

Drumurile înțelepciunii sunt marcate de curajul de a fi și forța de a se putea confrunta cu amărăciunile neînțelegerii și uneori ale solitudinii. Cel care le întâlnește, care acceptă să le străbată, care se aventurează spre necunoscut, spre irațional, nu știe niciodată ce va descoperi la capăt, astfel încât va trebui să accepte să se iubească pentru a putea fi un bun tovarăș pentru el însuși.

Astfel, omul rămâne, în același timp, un redutabil animal de pradă și un ucenic vrăjitor genial, dar... foarte infantil. Și totuși, în el trebuie să sperăm atâta timp cât putem să sperăm, și el trebuie să ceară încrederea semenilor săi.

Nu este vorba de o fugă, ci de o re-cadrare, pe care o găsesc foarte sănătoasă. Sunt mai prezent în prezent și las viitorul la locul său, cu sau fără mine.

Este puțin provocator, bineînțeles, dar putem astăzi să considerăm omul ca celula canceroasă a organismului Terra. O celulă care proliferează asigurându-și dezvoltarea în detrimentul altora, distrugându-le pentru a-și asigura propria sa dezvoltare.