Există o limită a rezistenţei în fiecare. Când e atinsă, nu mai ai poftă să te justifici.

Deși nu știu, domnule sculptor, cum e mai rău: să-ți pară rău de ce ai făcut sau de ce n-ai făcut. Asta niciodată n-am reușit să mă decid...

Nu mai rezist. Seara, când mă duc să mă culc, sunt zdrobit. Dacă aș fi un om serios, mi-aș da demisia. Dar nu fac nici asta. Zâmbesc! Zâmbesc tuturor. Și nebunilor. Cui vrea să se uite la mine. Zâmbesc în loc să urlu. Dacă aș urla, probabil m-aș liniști. Aș avea în sfârșit un somn bun. Dar așa, zâmbetul mă obosește. Mă distruge. Voi intra în cămașă de forță zâmbind.

Ne lăsăm fascinați de ispita de a juca un rol excepțional, în loc să observăm că fericirea e de obicei mediocră. Ne furăm singuri, ne frustrăm singuri. În loc să intrăm pur și simplu în țara făgăduinței care se află la îndemână, la colțul străzii sau chiar în camera noastră. Alergăm după vanități ieșite din comun.

Îmi ador neputința. Ea e salvarea mea, mă scutește de regrete. Îmi zic «nu pot» și cu asta am terminat, nu mai am niciun reproș să-mi fac. Sunt omul cu cele mai puține dezamăgiri, pentru că am evitat să am speranțe. Îi las pe alții să-și umple viața cu deziluzii.

O, știu cum m-aș putea apăra: că toți suntem inculpați! Chiar și cei mai cuminți. Dacă nu ești învinovățit că ești nepăsător, ești, sigur, învinovățit că ești prea sensIbil; dacă nu ești învinovățit că umbli cu capul în nori, te trezești învinovățit că ești prea lucid. De scăpat, nu scapi. A muri nevinovat înseamnă doar a muri prea devreme, înainte de a fi avut timp să păcătuiești. Dar există vinovății și vinovății.

Iată filosofia mea: nu există decât două adevăruri. Unul care seamănă cu baloanele umflate, altul care seamănă cu baloanele golite, fleșcăite, după ce au fost înțepate. Fiecare crede în ce dorește. Într-un adevăr umflat sau într-un adevăr dezumflat. Cum vedeți, se găsește însă un ac pentru fiecare balon...