- Nu te teme, fiule. Nu este nimic mai periculos acolo decât este aici. Dacă sfârşitul tău te aşteaptă cumva la una dintre cotituri, află că acelaşi sfârşit te pândeşte şi aici. Nu este chip să evadăm din această cuşcă pe care singuri ne-am construit-o împrejur. Dar am încredere că soarta ta nu va fi să sfârşeşti repede, ci să aduci cu tine o altă viaţă pentru aceşti nenorociţi care trăiesc în întuneric.

Împărăţia UităTot nu mai văzuse soarele de secole. Cerul părea să fie permanent acoperit de o perdea neagră de nori, ca un cavou deja scufundat în noaptea morţii. Singura diferenţă dintre noapte şi zi era că norii deveneau gri şi întunericul se mai dilua, semn că undeva în spatele lor soarele încă mai răsărea.

Stă în legea Universului şi în vastitatea lui ca odată cu apariţia unei Mari Forţe să se nască o alta care să o poată echilibra.

Nimic nu îngrădeşte mai rău decât conştiinţa că trebuie să lucrezi împotriva naturii tale. Bună sau rea, decizia trebuie să-i aparţină inimii, pentru că aceasta pulsează viaţa în tine şi răzbunarea ei va fi cruntă împotriva celui care nu o ascultă.

Înăuntru, după geamurile gri de mizeria umedă formată din frunze moarte şi alte reziduuri vegetale, cu greu se putea vedea încăperea mică, luminată de lumânări, unde trăia aşa numitul Vrăjitor Nebun. De ce oare i se spunea Vrăjitorul cel Nebun?

Ce este existenţa dacă e plină de amărăciune şi dispreţ? Ce este moartea dacă vine pe un chip senin şi nu întunecă privirea în care încă mai licăreşte speranţă? Citise undeva, sau mai degrabă visase, că nu prea îi plăcea să citească, că „moartea nu va umbri niciodată privirea vie şi inima înflăcărată”.

Este teama celor care au furat sau au realizat o fărădelege, cea care îi ţine atenţi şi paranoici în faţa posibilităţii ca cineva să-i fure ceva de preţ.