Oare de ce trăim? De ce ne dăm atîta silință ca rasa umană să meargă înainte? E un lucru atît de dezirabil? Sîntem atît de atrăgători ca specie?

Viața este ceea ce vezi în ochii oamenilor; viața este ceea ce aceștia învață și, învățând, nu încetează niciodată să fie conștienți de asta, deși încearcă s-o ascundă - ce anume?

Cum de inima mea poate - cum mai poate, cum mai poate, repetă, pufăind din havană. Tânjind în singurătate, chinul vieții să-l îndure?

Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...)Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.

Tu și eu, și ea trecem și pierim; nimic nu dăinuie; totul se schimbă; în afară de cuvinte și pictură.