5 Quotes by Carmen Stoian

Când măsura versurilor albe Este egală Și lacrimile nu-și găsesc sentimente caldeÎn schimbarea punctuală, Când distanța dintre două puncte moartePare vieȘi diamantele se sparg ca florile de gheață de pe geam Când iarna vine Dragostea e izometrie.

Frunzele lor uscate și căzute, fiind ude, nu mi se mai sfărâmau sub picioare. Acestea erau precum visele compromise, sacrificate pentru scopuri mai înalte: deși erau moarte, ele existau în tine și le purtai scheletul hidratat, ce nu putea fi sfărâmat. De-ar fi apărut o nouă primăvară și pentru suflet, ca el să poată fii regenerat, iar pe scheletul viselor să poți insera speranță, ar fi fost minunat! (...)

Luna luase aspectul unui cap de înger cu aureolă și trup de nori. Treptat, norii s-au îndepărtat, lăsând-o golașă pe cerul albastru. Încet-încet se stingea... Lumina îmi strângea sufletul, mototolindu-l ca pe o hârtie pe care mi-am notat greșit sentimentele, aruncând-o în gunoiul zilei.

Soarele își scutură visele, risipind norii gri în frânturi de vapori pe cerul albastru. Apoi, își strecoară razele aurii până când încoronează cerul – rege.

Am fost trezit de o lumânare care murea, înecându-se în propria ceară și sfârâia, dându-și ultima flacără. Am văzut cum se înălța viața ei și fumul desena o amintire. În curând, avea să fie dată uitării și înlocuită cu o altă lumânare perfectă: albă și rece. Ea ar fi putut trăi veșnic dacă ar fi rămas înghețată, dar nu mai lumina, nu mai încălzea. Nu mai dădea speranță.