În definitiv, ce e dragostea decât o taină pe care o ascund îndrăgostiţii şi o poartă în umbră, de frica luminii? Îndată, ce taina se dă pe faţă, dragostea veştejeste, îşi pierde frăgezimea, vraja devine ceva obişnuit, de toate zilele.

Bărbatul, datorită eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează măcar parţial echilibrul. Pe când noi, femeile, când iubim, ne dăm integral, mistuindu-ne în aşa fel, încât nu ne rămâne decât umbra celor ce am fost.

După un timp, s-a furişat pe poarta inimilor noastre fiinţa unui vals făcut numai din farmec şi nostalgie.

Stimată dragoste, în care nebunie nu ne faci tu să găsim plăceri?

De altfel, aleşii dragostei absoulte sunt excepţii tot atât de rare ca şi geniile.

...şi nu ştiu dacă o femeie îndrăgostită raţionează vreodată cu creierul.

Dragostea e foamea de femeie unica si, daca aceasta femeie se pricepe sa nu-i dea prea mult barbatului ca sa-l sature, ci, dimpotriva, il lasa mereu flamand, iata secretul lui Polichinelle, care tine iubirea proaspata.