...Iartă-mă, Pablo. Nu sunt a ta şi n-am fost niciodată. Te-am minţit, cum m-am minţit şi pe mine...Ştiu că o să te doară, dar ştiu la fel de bine că o să-ţi revii uşor şi repede. Poate asta e şi cauza principală că n-aş fi putut fi a ta...

Ea e mai sus ca mine, ea m-a biruit şi conştiinţa acestui fapt va fi puntea veşnică între mine şi dânsa, puntea pe care am ars-o, dar care nu s-a prăbuşit şi ne va uni mereu.

Trecutul ei nu era impecabil. Ştiam acest lucru şi nu voiam să-l ştiu.

Daca n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie sa nascoceasca iadul — utopie asuferintei.

Şi totuşi, cât aş vrea, cât de tentată mă simt să închid ochii şi să păşesc în urma lui orbeşte, fără să-mi întorc privirile îndărăt!

O iubesc, pentru că e mult mai simplă decât mine, deci mai adâncă, şi nu voi putea recunoaşte niciodată acest lucru.

Fara erori, viata e un bulevard desert prin care evoluezi ca peripatetician al tristetii.

Nu exista boala de care nu ne-ar vindeca o lacrima ce-ar începe sa cînte...

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? Eu cred c-a fost o scurtă nebunie

Mă străduiesc adesea să mi-l imaginez, pentru că nu-l ţin minte precis cum arăta. Zadarnic. îmi apare în faţa ochilor doar o umbră cu mici amănunte, disparate, cunoscute, apropiate, dar o imagine completă nu se încheagă niciodată.