Zaharia Stancu: A Romanian Poet of Unwavering Passion

Se găsesc oameni în sat care, la opt guri, au o singură lingură. Şi-o trec din mînă în mînă. Noi, se cheamă că sîntem oameni cu stare. Avem patru-cinci linguri în casă...

Bucuriile tot copiii ţi le dau. Îi vezi cum cresc de cînd deschid ochii, cum se tîrăsc de-a buşilea, cum încep a sta copăcel şi apoi merg ca omul, în două picioare, cum se ridică pînă la genunchi, mai sus de genunchi, cum trec de la gîngăvit la vorbă, la înţelegere. Nu bagi de seamă cum curge vremea, te pomeneşti cu ei gogeamite rumânii... Omul care nu prăseşte copii, de ce mai vieţuieşte? E ca pomul fără rod pe care-l tai din rădăcină şi-l arunci la uscături...

Merg tot mai des la dascălul meu şi-i cer cărţi. Mă afund printre salcîmii din arie şi citesc. Mereu citesc. În cărţi încep să găsesc bucurii noi. Şi, dintr-o dată, mîhnirea îmi piere. Pot să-mi spună cum or vrea, pot să-şi bată joc de mine cît or vrea. Îmi dau seama acum că ştiu lucruri pe care ei sînt departe de a le cunoaşte, că înaintea mea s-a deschis un drum mai lung decît al lor, o altă viaţă.

Poate că din sîngele cu care oamenii au stropit, au adăpat, dar n-au săturat încă pămîntul, răsar macii roşii, aceste flori de sînge care acoperă ici-colo galbenul lanurilor de grîu, în fiecare început de vară.Poate că macii aceştia răsar şi înfloresc ca să ne spună:— E timpul să nu mai vărsaţi sînge!Poate... Cunoaşte cineva tainele lumii?

Oamenii au împodobit malurile Dunării, din cele mai vechi timpuri, cu sate şi oraşe. Şi tot oamenii, războindu-se unii cu alţii, le-au pîrjolit,le-au pustiit.Oamenii au umplut pămîntul cu flori şi livezi, şi tot oamenii au umplut pămîntul cu morminte.

Prinşi în bătaia mitralierelor, cădeau ai noştri ca spicele sub secerătoare. [...] Noi n-am avut arme. Ne-au trimis la război cu mâinile goale - puşti vechi, gloanţe puţine, dezbrăcaţi... Ca pe vite la tăiere...

Sunt încărcat cu amintiri ca un măr, în toamnă. Scuturați pomul și, dacă nu cad destule fructe, dați cu pietre în el, sau, și mai bine, loviți-i fiecare creangă cu prăjina. Pentru mine, amintirile sunt o grea povară. Iau de pe inima mea o parte din această povară cu fiecare carte pe care o scriu.

Niciodată omul nu trebuie să-şi dea moartea, nici măcar să şi-o cheme. Omul are moartea în măduva oaselor, din clipa în care s-a plămădit... Vezi tu, Darie, în viaţă poţi să chemi, dacă eşti nezdravăn la minte, şi moartea. Moartea ori o chemi, ori n-o chemi, tot vine când îţi este dat să vină şi... te ia...

Biete suflete care nu vor să se desprindă de trup!... Aceasta mi se pare că e taina cea mare a vieţii. Şi frumuseţea cea mare a vieţii. Că oricît ar suferi trupul, că oricît ar suferi sufletul însuşi, trupul şi sufletul rămîn îmbrăţişaţi. Trupul nu vrea să se despartă de suflet şi sufletul nu vrea să se despartă de bunăvoie de trup.

Toţi iubim. Toţi purtăm în inimile noastre florile iubirii şi, mai pe urmă, după ce iubirile au murit, în aceleaşi inimi purtăm cenuşa iubirilor... Cenuşa rece a iubirilor moarte...